Epistole întârziate

Epistole întârziate – Mai știi ploaia…?

Ploaia epistola_edited

Mai știi ploaia când mi-ai vorbit prima oară? O mai ții minte? A fost prima dată când ai vrut să-mi vorbești, mie, direct, doar mie și doar pentru mine. E drept că ai vorbit cu vorbele altcuiva, nu cu ale tale. Poate pe ale tale nu le-ai găsit sau n-ai putut să le găsești. Ori ți s-au părut mai potrivite acelea. Dar ai vrut neapărat să-mi spui ceva și doar asta conta, nu vorbele și nici apartenența lor. Nu știu ce te-a făcut să-mi vorbești! Poate ploaia de vară din ziua aceea, sigur ploaia. Dacă nu ar fi fost ploaia nu ai fi zis nimic, nu atunci și cred, nu știu de ce, că nici după aceea. Multe modificări a adus ploaia aceea! Modificări în ploaie…sună a titlu de poezie, chiar e titlul unei poezii. Nu contează, știu doar că în mine ploaia aceea a schimbat multe, foarte multe.
De atunci, fiecare ploaie de vară care lovește caldarâmul încins e ca o veste care mi te aduce pe tine. O veste bună, cum altfel! Toate vorbele tale, zâmbetele, privirile ochilor tăi, tu toată ești în fiecare picătură a fiecărei ploi de vară. Tu ești ploaia mea de vară, știai? Iar eu… eu sunt ca și caldarâmul încins, încins de pașii gândului la tine care mă umblă zi și noapte și, totodată, fericit de răcoarea amintirilor cu tine, de ploaia lor neîncetată de vară. Te-ai gândit vreodată cum e să fii ploaia de vară a cuiva ars de seceta iubirii? E un motiv de iubire, o iubire cum numai pământul știe să-și iubească cerul, o iubire cum numai între un suflet văratic și ploaia lui de vară poate fi. Abia acum îmi dau seama de ce miroase așa frumos aerul după o ploaie răcoroasă de vară. Miroase a iubire. Așa miroase iubirea după ce aerului fierbinte i se aruncă în brațe ploaia, doi îndrăgostiți care nu pot fi niciodată împreună dar care, atunci când se întâlnesc, înmiresmează lumea. Și ce mireasmă e mai amețitoare decât mirosul iubirii? Niciuna și știi de ce? Pentru că mirosul iubirii e mirosul tău, femeie! Femeie-ploaie de vară…
Mai știi ploaia când mi-ai vorbit prima oară? O mai ții minte? Știai că se întoarce mereu? În fiecare vară? Și că de fiecare dată când se întoarce, Destinul mi te face cadou…? Știai?

Epistole întârziate – Mi-era dor

Mi-era dor (1)_edited

Ne vedeam des și cu toate astea îmi era dor de tine. Chiar și atunci când îmi stăteai în față și mă îmbătam cu ochii tăi și cu zâmbetul tău, tot dor îmi era. Iar când mă trezeam din beția asta dulce mi-era un dor nebun. Era un dor ca o frică și, deopotrivă, o nerăbdare de dor. Încă din secunda în care te zăream trăiam teama că timpul va fi nedrept de scurt și nu mă va lăsa să mă satur de tine. Și mi se făcea dor. Încă din clipa în care plecai trăiam teama că timpul va fi nedrept de lung până la următoarea întâlnire. Și iarăși mi se făcea dor.
Eram tot timpul nerăbdător și temător, nerăbdător să te văd, temător că te voi vedea prea puțin. Sau deloc. Pentru că se întâmpla și așa, să nu te văd, să nu apari atunci când în mod normal mă așteptam să o faci. Dar asta e dragostea, un amalgam de teamă și nerăbdare atent amestecate într-un alambic care distilează doruri din suflete. Când lipseai prea mult, o eternitate îmi părea mie, născoceam situații și jocuri și tot felul de închipuiri care să-mi potolească dorul. Degeaba, mi-era tot mai dor. Începusem să-ți pun absențe când nu te vedeam, așa cum fac profesorii la școală cu elevii care nu vin la ore. Oricine ar spune că dădusem în mintea copiilor sau că o luasem razna, în fapt era doar un mod de a spune că-mi lipsești. Așa număram eu eternitățile în care destinul mi te ținea ascunsă. Mi-era dor de tine și în afară de dorul ăsta nu mai îmi era nimic. Nici foame, nici sete, nici somn, nici măcar altfel de dor, de altcineva sau de ceva anume. Nimic. Îmi era dor de tine și îmi erai tu. Cu asta trăiam.

Epistole întârziate – Te-am vrut

Te-am vrut (3)_edited

Ce-ți puteam eu oferi? M-am întrebat de multe ori. Nimic. Dragoste, dar ce mai e dragostea astăzi? Tot nimic. Nu ține de foame, de sete, nici măcar de cald. Nu ține de nimic. Ce să faci tu cu mine? M-am întrebat și asta. Nimic. Poate să te bucuri de dragostea mea, dar ce mai e dragostea astăzi?… Și în ciuda tuturor acestor nimicuri, te-am vrut.

Nu știu de ce. Poate ochii ăia cu care te prefăceai că nu mă privești să fie de vină. Poate zâmbetul. Sau râsul tău ca o cascadă veselă. Chiar nu știu. De fapt, nu e nicio vină că te-am vrut. Nici a ta, nici a mea. Te-am vrut și gata. Știi ce înseamnă să vrei pe cineva? Nu carnal, nu ca atunci când o bucată de carne își dorește o altă bucată de carne. Te-am vrut ca atunci când vrei aer pentru că altfel nu poți să respiri. Te-am vrut așa cum un condamnat pe nedrept își vrea peticul lui de cer senin. Știi cum e când iubești așa, când vrei așa pe cineva? Te priveam și mi-era atât de greu să nu te îmbrățișez încât simțeam cum mi se desprind brațele din umeri de atâta dorință. Cam așa e. Și asta nu are nicio legătură cu trupul, asta e legat de tine, cea din interiorul trupului, cea care mi-ai apărut în cale. Atât de bine mi-a făcut apariția asta a ta că nici măcar o clipă nu m-am gândit să te ocolesc. Să te iau în brațe, da, să te ocolesc, nu. Te-am vrut și în afară de asta nu mai conta nimic. Ba da, contai tu. Doar tu. Și vei conta mereu.

Anunțuri