Love stories

O încântătoare scrisoare-mărturisire a lui Liviu Rebreanu

2346_scrisoare

„Mulți cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce înseamnă a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe care le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn…”
O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.
Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…
Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!
Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.
Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.
Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.
Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.
Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.
O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…
Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”
Liviu Rebreanu, Mărturisire

CÂT POATE DURA PRIETENIA DINTRE UN BĂRBAT ȘI O FEMEIE?

sex si frisca

Cât poate dura o prietenie? O viață, între doi bărbați. Câteodată și între două femei…Cârcotașii ar sări ca arși: Da’ ce, există prietenie între două femei? Dar între un bărbat și o femeie? Unii spun că tot o viață. Eu cred că doar până se transformă în dragoste sau măcar sex. De fapt nu cred în prietenia dintre un bărbat și o femeie. Cred în colegialitate, în bună vecinătate, în parteneriate durabile de orice fel, în respectul reciproc, dar nu cred în prietenie. Pentru că în momentul în care una dintre acestea, sau orice fel de altă relație dintre cei doi, se transformă în prietenie deja vorbim de altceva. De ceva care presupune confesiuni, intimități, nevoia de a petrece cât mai mult timp împreună, chiar de dependența de celălalt în anumite chestiuni. Apoi, într-o zi, te vei surprinde privind pe furiș la celălalt în timp ce în cap îți răsună din ce în ce mai tare o întrebare care încolțise de mult: Cum ar fi dacă…? Iar dacă și celălalt se luptă cu aceeași neliniște, într-o altă zi, vă veți trezi privindu-vă în ochi, întrebător, iar ochii vă vor răspunde: De ce nu?! Și de aici se schimbă totul iar ceea ce părea până mai deunăzi o frumoasă prietenie se transformă într-o frumoasă poveste de dragoste ori într-o pasională partidă de sex. Sau mai multe.
Tudor Mușatescu, parcă, spunea ceva de genul că prietenia în locul iubirii e ca laptele acru în loc de frișcă. Mare dreptate avea maestrul!! Nu cred să fi încercat cineva vreodată să servească o porție de lapte acru de pe trupul partenerei sau al partenerului. În schimb, frișca…

O TULBURĂTOARE SCRISOARE DE DRAGOSTE

o_mare_iubire,_romy_schneider_si_alain_delon

„Te privesc dormind. Sunt cu tine, la căpătâiul tău. Porți o tunică lungă negră cu roșu care are un corsaj brodat. Sunt flori, cred, dar eu nu le privesc. Îmi iau rămas bun, cel mai lung rămas bun de la tine, Puppelé a mea. Aşa îţi spuneam. În limba germană înseamnă păpuşica mea. Nu pot să-ţi privesc faţa şi florile… cred că eşti frumoasă, nu poţi fi atât de frumoasă. De asemenea, cred că este prima dată în viaţa ta şi a mea când te văd calmă şi odihnită. Sunt calm că eşti bine, că eşti frumoasă. Se pare că o mână a șters ușor de pe faţa ta toate tensiunile, toate angoasele şi nenorocirile. Eu te privesc dormind.
Mi s-a spus că eşti moartă, dar eu nu cred.
De ce mă fac eu vinovat?
Această întrebare este una pe care mi-o pun, care-mi place. Acest sentiment mă inundă, curge invers și apoi îmi spune că nu sunt vinovat, nu, dar responsabil … Sunt!
Eu am cauzat asta la Paris, din cauza mea inima ta a încetat în noapte să mai bată. Din cauza mea, pentru că eram acolo, aveam douăzeci și cinci de ani și am fost ales să fiu partenerul tău în „Christine”. Veneai de la Viena şi eu te-am aşteptat la Paris, cu un buchet de flori pe care nu ştiam cum să le ţin în braţe. Însă producătorii filmului îmi spuseseră că atunci când vei coborî de pe pod să avansez către tine şi să îţi ofer acele flori. Am așteptat cu florile mele, ca un nebun, amestecat într-o hoardă de fotografi. Tu ai coborât. Eu am înaintat. Ai întrebat-o pe mama ta, „Cine este acest tânăr?” şi ea ţi-a răspuns: „Trebuie să fie Alain Delon, partenerul tău …”.Și apoi nimic, nici fulgere, nici… nimic. Apoi m-am dus la Viena, unde se turna filmul. Și m-am îndrăgostit nebunește de tine.
Și tu te-ai îndrăgostit de mine. De multe ori, ca iubiţi, ne-am pus unul altuia întrebarea: „Cine s-a îndrăgostit primul, tu sau eu?”. Odată am numărat până la trei şi am răspuns în acelaşi timp, fiecare spunând că el s-a îndrăgostit primul.
Dumnezeule, cât de tineri şi fericiţi eram. La sfârșitul filmărilor ţi-am spus direct: „Vino cu mine în Franța” şi mi-ai spus pe loc: „Vreau să trăiesc aproape de tine în Franța.„ Îți amintești când? Familia ta, părinţii tăi, erau furioşi. Şi am traversat de-a lungul Austria, Germania, care m-au făcut uzurpator, răpitor, că le scoteam din ţară „Împărăteasa!” Eu, un francez, nu vorbeam un cuvânt în germană. Şi tu, Puppelé, care nu vorbeai un cuvânt în limba franceză. Ne-am plăcut fără cuvinte la început. Ne priveam şi râdeam. Puppelé …
Și a urmat „Bunicul”. După câteva luni eu tot nu vorbeam în germană, însă tu vorbeai în franceză şi aşa am putut juca împreună în Franţa, la teatru, o piesă pusă în scenă de Visconti. El ne-a spus că amândoi avem între sprâncene un V atunci când ne încruntăm, când ne înfuriem sau ne este frică de viaţă. El l-a numit V-ul lui Rembrandt, pentru că, a spus el, pictorul îşi semna cu V autoportretele. Mă uit cum dormi. V-ul lui Rembrandt nu mai este. Nu-ţi mai este frică. Nu mai eşti speriată. Nu mai ai teamă în priviri. Vânătoarea s-a terminat şi eşti odihnită. Te privesc din nou şi din nou. Te cunosc atât de bine şi de profund. Ştiu cine eşti şi de ce ai murit. Îţi cunosc caracterul, cum se spune. Le-am spus multora, personajul Romy are caracter, personalitate. Asta este tot. Ai vrut să fii lăsată în pace. Ai ales violenţa pentru că erai prea plină. Un copil care a devenit prea curând o stea. Deci, pe de o parte, capriciile, furia și starea de spirit a copilului, justificat întotdeauna, desigur, dar cu reacții imprevizibile, pe de altă parte, autoritatea profesională. Da, dar există copii care nu ştiu clar cu ceea ce se joacă, cu cine şi de ce. La un astfel de conflict se ajunge când te grăbeşti, când îţi este încălcată fericirea ajungi să devii anxios.
Când te-am cunoscut erai Romy Schneider și aveai sensibilitatea și temperamentul unei flori aflată la începutul vieţii ei. Cum se explică cine ai devenit, cine eşti, „actriţă”? Cum să le spun că, jucând un rol, pentru a fi ceea ce nu eşti într-adevăr, ai devenit nebună și ai pierdut. Cum să le spun că este atât de dificil, că trebuie să existe o forță a naturii, un echilibru… Dar acest echilibru este atât de precar în această lume a noastră, a jonglerilor, clovnilor, artiștilor de trapez de la circ, unde proiectoarele ne dau glorie, dar înlocuiesc adevărata căldură? Mi-ai spus: „Eu nu pot face nimic în viață, dar filmele… ”
Nu, ceilalţi poate nu te înțeleg. Asta cu atât mai mult cu cât ai devenit o mare actriţă și îţi era incomod să trăieşti. Garbo, Marilyn, Rita Hayworth … Și tu.
Și strig în timp ce te odihnești și plâng lângă tine, nu, nu, nu, acest comerț teribil, ea nu este o femeie de vânzare. Știu că eu sunt omul care te cunoaşte cel mai bine, care te înțelege cel mai bine. Pentru că şi eu sunt un actor, de asemenea. Sunt din aceeași rasă, Puppelé mea, vorbim aceeași limbă. Dar eu sunt un om.
Ei nu ne pot înțelege, ceilalţi, actorii, da. Ceilalţi nu. Este inexplicabil. Și când ești o femeie, ca tine, ei nu pot înțelege că poţi muri la fel ca ei. Ei spun că ai fost o divă. Sigur … Dar, da … Dar „diva”, știu ei că este doar de fațadă? O reflecție. Un aspect. Un apanaj ce ţine de regi, prinți, eroi, Sissi, doamnă Haneau, pescăruș … Dar seara diva se întoarce acasă. Devine ceea ce este în mod normal, doar Romy, nimic altceva decât o femeie cu o viaţă neînțeleasă, prost primită, despre care ziarele scriu neadevăruri, un suflet atacat și vânat.
În singurătatea ei, diva devine anxioasă. Este conştientă de nefericirea ei şi şi-o îneacă în alcool şi doze repetate de tranchilizante. Acestea devin obişnuinţă şi regulă, necesitate. Devin de neînlocuit şi inima se oprește din a mai bate pentru că este prea obosită pentru a mai lupta. Acesta a fost, ai fost prea afectată și agitată, această inimă care a fost cea a unei femei, în seara asta, stând la un pahar …
Se spune că disperarea pe care ţi-a provocat-o moartea lui David te-a ucis. Nu, acestea se confundă. Nu te-a omorât, ci te-a terminat. I-ai spus adevărul lui Laurent, ultimul și minunatul tău companion: „Mă simt ca și cum ajung la capătul tunelului.” Adevărat că cu toate că ai vrut să trăieşti, ai venit la capătul tunelului sâmbătă în zori. Când inima ta s-a oprit din a mai bate ajunseseși la capătul adevărat al tunelului… Scriu la întâmplare. Fără ordine. Puppelé mea, tu n-ai fost în stare să accepţi să te rezumi la a juca rolul de femeie de artă, de persoană publică, fără prieteni, ai vrut să alegi pe cineva să te iubească. Nu ai vrut să înţelegi cât de importantă erai ca persoană publică. Ai refuzat jocul, toate jocurile pe care această profesie le implică. Ai vrut să fii tu, să te descoperi, dar ţi-a fost atacată intimitatea. De aceea erai mereu în gardă, ca un animal forţat să se apere, ca o căprioară.
Și soarta… ce soartă am avut noi doi. Am trăit mai mult de cinci ani, unul lângă celălalt. Tu cu mine. Eu cu tine. Împreună. Atunci viața… viaţa noastră, nimeni nu ne-a separat. Apoi am fost separați de multe ori. Da, asta este exact aşa: ne-am despărţit în urma unor apeluri legate de munca noastră. În 1968, a fost „Piscina”. Am plecat să filmez. Am venit apoi pentru tine în Germania. Ştiam de fiul tău, de David. După film, erai sora mea, iar eu eram fratele tău. Totul era pur și clar între noi. Mai mult decât pasiune: prietenie, sângele nostru, asemănare și cuvinte nespuse. Și atunci viața ta a luat o cale pe care aveai să trăieşti nefericirea, să cazi pradă angoasei. Ei nu au vrut să-ţi recunoască meritul de actriţă de cinema şi te-au plătit prost. Nu au înțeles că tragediile din viaţa personală erau rolurile pe care le jucai pe ecran.
Ei nu au putut ghici cât erai de „bună ” și „genială ” în cinema, pentru că îţi trăiai propria tragedie. Și munca mea Puppelé, această durere ! Este ceea ce am trăit cu tine sau alături de tine ?
Până la moartea lui David ai ţinut capul deasupra apei, acceptând roluri, acceptând să joci. Când David a plecat nu ai mai avut trebuinţă de acestea, aşa că nu am fost surprins când am aflat că şi tu ai plecat. De ce am fost totuşi surprins? Că te-ai sinucis. Dar eu nu pot să cred. Eu cred că pur şi simplu inima ta s-a oprit pentru că a ajuns la capătul tunelului.
Mă uit cum dormi. Wolfie, fratele tău, și Laurent au intrat în cameră. Eu vorbesc cu Wolfie. Ne amintim de casa pe care am avut-o la țară, de cât de speriată ai fost de doberman. Ne amintim … Era acum douăzeci și cinci ani, în Bavaria, într-un sat mic. Wolfie avea paisprezece ani, eu douăzeci și trei și tu douăzeci. Am râs când ne-au anunţat vizita președintelui Fan Club Romy Schneider din Franța. Am văzut apoi intrând o fată mare, cu ochelari, timidă, se numea Bernadette. Când ne-am întors la Paris, am sunat-o. Şi ea a devenit secretara noastră timp de șase ani. Este încă a mea de douăzeci și doi de ani.”
Şi tu… Iar eu…
Te voi iubi mereu, până în ziua în care ne vom întâlni la capătul tunelului, mea Puppelé.
Alain Alain Delon

PARAVANUL

dragoste_sarut_alb-negru

Îi despărțea doar un zid. Dar nu unul oarecare ci un zid de sticlă. Un paravan de sticlă transparentă ce împărțea o încăpere mai mare în două mai mici. Prin acel paravan o vedea zilnic pentru că locul lui era cu fața spre ea. Dar nu o zărea decât dacă ea se ridica în picioare. Adică… erau tot timpul în același loc dar nu erau permanent împreună. Enervantă situație! Ea avea obiceiul să se ridice din când în când și să-și arunce ochii prin zidul de sticlă. De ochii aceia s-a îndrăgostit prima oară. Și de râsul ei care se auzea de dincolo. Are un râs pe care n-ai cum să-l uiți, un râs frumos. Ochii lor începuseră să se întâlnească tot mai des pe paravanul de sticlă. Cu inegalabila intuiție feminină l-a mirosit că e îndrăgostit și l-a perpelit o vreme într-un joc de-a șoarecele și pisica. După un timp, unul scurt, și-au unit pentru prima oară mâinile. Și buzele. După alt timp, tot scurt, el a întrebat-o: Tu ce vrei de la relația asta, doar întâlniri de plăcere sau mai mult? Ea a replicat scurt: Întreabă-mă altfel! Și a întrebat-o. Și ea a răspuns: Da. Peste un timp, nu mult, se vor întâmpla 20 de ani de atunci. Și mâna ei e tot în mâna lui….

O IUBIRE CÂT O VIAȚĂ DE OM

batrani care pleaca

Se despărțeau după 62 de ani de căsnicie când el avea 83 de ani și ea 79, aproape 80. S-au căsătorit în 1930 în timpul Marii Crize, au înfruntat războiul și, mai rea decât războiul, prigoana comunistă care a urmat pentru că erau oameni înstăriți. Au crescut 5 copii, 12 nepoți și au avut fericirea de a-și ține în brațe 6 din cei 14 strănepoți. El fusese un bărbat frumos, înalt, brunet cu ochii verzi, ea avea și la acea vârstă un ten impecabil, neted și curat, deși nu folosise niciodată farduri. Și ea fusese o femeie frumoasă, frumoasă de la natură. În cei 24 de ani cât am avut norocul să-i cunosc nu i-am auzit niciodată, și nu exagerez cu nimic, spunându-și vreo vorbă urâtă sau pe vreun ton ridicat. Se respectau. Sau cel puțin așa credeam eu până în acea zi rece și înnegurată din decembrie 1992, ziua despărțirii. Bunica mea, căci despre bunicii mei dinspre mamă e vorba, își plângea soțul într-un fel aparte. Fără jelanie, fără spectacol. Îl mângâia și îi șoptea vorbe de alint, vorbe care de obicei se spun la tinerețe atunci când dragostea e totul și nimeni și nimic nu mai contează în jurul tău. Avea o durere aparte, parcă și-ar fi pierdut perechea în ziua nunții și nu după 62 de ani de căsnicie. Atunci, privind-o, am realizat că în toți cei 62 de ani bunicii mei nu numai că s-au respectat dar s-au și iubit cu tot sufletul. E sigur că atunci când iubești același om timp de 62 de ani, fiecare zi a acestor ani e o zi a nunții tale cu perechea ta. O iubire de 62 de ani, o iubire cât o viață de om. După trei ani a plecat și ea pentru că, nu-i așa, o astfel de iubire trebuia să dureze o eternitate.

O POVESTE DE DRAGOSTE REALĂ, FRUMOASĂ ȘI TRISTĂ

o-cutremuratoare-poveste-de-iubire-care-a-socat-o-lume-intreaga_size14

În preajma Crăciunului 2009, o sfâșietoare și adevărată poveste de iubire a două rândunici făcea înconjurul lumii, generând emoții uriașe, lacrimi și reconsiderarea atitudinii față de necuvântătoarele înaripate, care, contrar prejudecăților, sunt capabile să gândească, să iubească și să sufere. Pe scurt, o rândunică a fost lovită de o mașină când s-a avântat pe drum, a căzut, nu a mai putut zbura, iar perechea ei a început să o hrănească.

Compasiunea și dragostea cu care o îngrijea erau impresionante. La un moment dat, când „soțul” rândunicii a venit iar cu hrana, a constatat că aceasta nu mai mișca. Murise! Disperarea lui a fost copleșitoare, stătea lângă perechea lui și scotea țipete sfâșietoare, însă în zadar. Tristețea și durerea erau copleșitoare. Într-un final, a înțeles că ea murise. Imaginile acestei povești adevărate de iubire au apărut într-un cotidian important din Franța, anul trecut, înainte de Crăciun, iar tirajul a fost epuizat imediat.

 

Anunțuri

6 gânduri despre „Love stories”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s